La 28 august 1988, Aradul a fost scena întâlnirii dintre Nicolae Ceaușescu, președintele României, și Károly Grósz, prim-ministrul Ungariei și secretar general al Partidului Muncitoresc Ungar, una dintre întrevederile diplomatice care se doreau importante în ultimul deceniu comunist.

Evenimentul a avut loc într-un moment de tensiune maximă între cele două țări socialiste, pe fondul programului de reformă administrativă în România și al schimbărilor liberale din Ungaria. Programul de „sistematizare rurală”, anunțat de regimul de la București, prevedea desființarea și comasarea a peste 7.000 de sate. Budapesta a perceput acest program ca o amenințare directă la adresa comunității maghiare din Transilvania. Guvernul ungar a protestat oficial, iar relațiile bilaterale s-au deteriorat rapid. În acest climat tensionat, întâlnirea de la Arad a fost concepută ca o încercare de calmare diplomatică. Pe termen scurt, chiar a avut acest rezultat. România comunica bine, însă funcționa prost.

Dacă în România întâlnirea a fost prezentată drept un succes diplomatic și un act de „colaborare frățească”, în Ungaria ea a fost percepută ca un eșec simbolic al dialogului socialist, care a scos la iveală ruptura internă din blocul estic.

Precedat de o mare așteptare internațională, evenimentul a însemnat o victorie a unui Ceaușescu rigid, ferm, contra unui Grósz incapabil să determine o schimbare așteptată în straturile profunde ale societății românești. Pentru prestația sa, Grósz a fost ulterior aspru evaluat de politicienii unguri și există o concepție că prestația sa de la Arad a fost un eșec care a grăbit schimbarea lui din fruntea statului ungar.

sursa :Ando Andrei